Vremea în care sunt ucişi profeţii

De aceea, iată, vă trimit proroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; (Matei 23:34)

Trăim vremuri pe care în urmă cu 30 de ani nici nu ne-am putut imagina că vom ajunge. Cine s-ar fi putut gândi că vom ajunge să vedem cum un bărbat se pune în genunchi în faţa altui bărbat pentru a-l cere în căsătorie şi încă într-o biserică protestantă (o astfel de imagine provine dintr-o biserică metodistă din SUA, imagine ce a făcut înconjurul lumii zilele trecute). Cine şi-ar fi putut imagina că o funcţionară dintr-o localitate din Kentucky va fi arestată pentru că a refuzat să emită certificate de căsătorie pentru cupurile de homosexuali, care doreau să se căsătorească.

Cazul lui Kim Davis, care a ascultat mai mult de vocea conştiinţei sale decât de legile Americii, probabil că va ajunge să fie similar cu cel al lui Rosa Park, o altă femeie care a sfidat acele legi care îi considerau pe negri cetăţeni de mâna a doua. Cum este posibil ca judecătorul care a decis să o trimită pe Kim Davis la închisoare să afirme că o amendă este prea puţin pentru a o învăţa minte pe funcţionara rebelă, şi că trebuie să fie pedepsită mai aspru. Ba mai mult, în urmă cu 10 ani primarul oraşului San Francisco, când a emis certificate de căsătorie pentru homosexuali, fără o bază legală, nu l-a trimis nimeni la închisoare, ci presa la considerat un erou. Astăzi în schimb, presa a pus-o pe Kim Davis la stâlpul infamiei.

Am citit multe comentarii din presa creştină evanghelică pe această temă (aceasta fiind singura în favoarea lui Kim Davis), cei mai mulţi fiind de acord că acest moment este o mare oportunitate pentru Biserică, care trebuie să se ridice în picioare şi să-şi afirme valorile, ştiind bine că acestea nu sunt pe placul guvernanţilor. De fapt urmărind istoria pe de o parte şi Sfânta Scriptură, pe de altă parte, ne vom da seama că de fiecare dată când cineva se ridica să protesteze împotriva guvernantului, strategia abordată de acesta din urmă era să-l reducă la tăcere pe primul. Metodele prin care protestatarul era scos din joc erau diferite dar fondul problemei era întotdeauna acelaşi, adică celui care nu este de acord cu politica promovată de cei de la conducere, trebuie să i se închidă gura.

Nu vreau să insist asupra cazurilor din istorie, pe care le-am putea găsi în fiecare perioadă a acesteia, dar aş vrea să mă opresc asupra a câtorva cazuri din Sfânta Scriptură şi vom vedea că deşi detaliile fiecărui caz diferă, vom descoperi câteva lucruri esenţiale ce sunt comune şi care se aseamănă izbitor cu contextul actual.

Profetul Ilie, care apare pe scenă din anonimat, este trimis de Domnul să-i spună împăratului Ahab că el este responsabil de faptul că Israel a căzut în idolatrie şi implicit într-un comportament imoral foarte avansat. Izabela, soţia lui Ahab, când a ajuns împărăteasă în Israel, ca să fie sigură că nimeni nu o va împiedica să facă tot ce şi-a pus în gând, prima măsură care a luat-o, a fost să omoare pe toţi prorocii Domnului, iar acum era interesată să-l omoare şi pe ultimul mesager, pe Ilie.

Ieremia a trebuit să-şi desfăşoare lucrarea profetică în vremuri tulburi, când ameninţarea babiloniană bătea la uşă. El a trebuit să se ducă la mai mulţi conducători din vremea lui şi să le spună că singura şansă pentru a evita căderea în mâinile împăratului Babilonului, era să se pocăiască. Iată ce i s-a spus când a fost trimis de Domnul să le vorbească oamenilor şi care au fost reacţiile celor ce l-au ascultat:

Dar tu încinge-ţi coapsele, scoală-te şi spune-le tot ce-ţi voi porunci. Nu tremura înaintea lor, ca nu cumva să te fac să tremuri înaintea lor. Iată că în ziua aceasta te fac o cetate întărită, un stâlp de fier şi un zid de aramă împotriva întregii ţări, împotriva împăraţilor lui Iuda, împotriva căpeteniilor lui, împotriva preoţilor lui şi împotriva poporului ţării. Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui; căci Eu sunt cu tine ca să te scap, zice Domnul.” (Ieremia 1:17-19)

Şi când a isprăvit de spus Ieremia tot ce-i poruncise Domnul să spună întregului popor, preoţii, prorocii şi tot poporul au pus mâna pe el şi au zis: „Trebuie să mori negreşit! (Ieremia 26:8)

După ce Iehudi a citit trei sau patru foi, împăratul a tăiat cartea cu briceagul logofătului şi a aruncat-o în jăraticul de cărbuni, unde a fost arsă de tot. Împăratul şi toţi slujitorii lui care au auzit toate cuvintele acelea nu s-au înspăimântat şi nu şi-au sfâşiat hainele. Elnatan, Delaia şi Ghemaria stăruiseră de împărat să nu ardă cartea; dar el nu i-a ascultat. Ci împăratul a poruncit lui Ierahmeel, fiul împăratului, lui Seraia, fiul lui Azriel, şi lui Şelemia, fiul lui Abdeel, să pună mâna pe logofătul Baruc şi pe prorocul Ieremia. Dar Domnul i-a ascuns. (Ieremia 36:23-26)

Ioan Botezătorul, „glasul celui ce strigă în pustie, pregătiţi calea Domnului”, i-a numit pe fariseii şi pe saducheii ce au venit la el să fie botezaţi „pui de năpârci”, trimiţându-i să se pocăiască mai întâi. Împăratului din Galilea, Irod Antipa, i-a spus în nenumărate rânduri că trăieşte în concubinaj cu soţia fratelui său, lucru ce nu era îngăduit de Scriptură. Deşi Ioan Botezătorul era foarte popular şi cu o bună reputaţie între oamenii de rând, nu a fost pe placul autorităţilor, nici a celor ecleziastice şi nici a celor politice şi în cele din urmă Irod l-a băgat la închisoare şi apoi i-a tăiat capul.

Isus din Nazaret, care a dovedit că este Mesia, Hristosul, despre care au scris Scripturile, nu i-a menajat nici el, nici pe guvernanţii politici şi nici pe cei religioşi. Pe aceştia din urmă i-a numit cărturari şi farisei făţarnici, povăţuitori orbi, morminte văruite, şerpi, pui de năpârci, care strecoară ţânţarul şi înghit cămila, care lasă nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege:dreptatea, mila şi credincioşia. Auzind toate acestea şi văzând popularitatea lui crescândă, nu este de mirare că preoţii şi cărturarii au vrut cu orice preţ să-L scoată din scenă. Ca să fie siguri că au sorţi de izbândă au ticluit o acuzaţie politică, aceea că a provocat poporul la răscoală faţă de Roma, dar acuzaţia lor era atât de subţire încât Pilat şi-a dat seama că Isus este dat pe mâna lui din invidie şi problema este de natură religioasă şi nu politică. Totuşi l-a trimis la cruce, pe cel care era mai mult decât un profet, era însuşi Fiul lui Dumnezeu.

Nu sunt singurele cazuri din Scriptură. Am putea aminti pe profetul Mica, pe care Ahab îl ura pentru că nu-i prorocea bine, pe care apoi l-a aruncat în închisoare (2 Împăraţi 22), pe Urie care i-a prorocit lui Ioachim, şi pe care împăratul l-a omorât (Ieremia 26:20 – 23) şi pe alţi proroci omorâţi în perioada Vechiului Testament, de care aminteşte Domnul Isus în discuţia lui cu fariseii şi cărturarii (Matei 23:29 – 31).

Ce este comun la toţi aceşti mesageri ai lui Dumnezeu,  este că toţi au protestat împotriva unui comportament ce nu era în conformitate cu Scriptura, iar problema dominantă nu era în primul rând doctrinară ci era una morală. Mai mult, acest tip de comportament era încurajat de cei din vârful piramidei sociale, pentru că şi ei la rândul lor trăiau în păcat, în unele cazuri ei fiind cei care de fapt au dat tonul.

Nu există şi excepţii oare de la acest tipar. Există şi vreau să vorbesc despre două. Prima îl are în centru pe împăratul David care după ce a păcătuit cu Bat Şeba, primeşte vizita profetului Natan ce îl face conştient de păcatul lui. David avea două alternative: să-l elimine fizic pe profet şi să-şi continue viaţa, sau să se pocăiască. El a ales-o pe a doua, de aceea Dumnezeu spune despre el: „Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele.” (Faptele apostolilor 13:22). Al doilea exemplu este al împăratului Asa. Acesta tânăr fiind, cu o moştenire spirituală foarte precară, a primit un mesaj profetic care l-a pus pe gânduri (2 Cronici 14:1 – 12). Ce a făcut Asa? A îndepărtat altarele dumnezeilor străini şi înălţimile, a sfărâmat stâlpii idoleşti şi a tăiat Astarteile. A poruncit lui Iuda să caute pe Domnul Dumnezeul părinţilor săi şi să împlinească Legea şi poruncile. (2 Cronici 14:3-4). A scos din ţară pe sodomiţi şi a îndepărtat toţi idolii pe care-i făcuseră părinţii lui. Şi chiar pe mama sa, Maaca, n-a mai lăsat-o să fie împărăteasă, pentru că făcuse un idol Astarteii. Asa i-a sfărâmat idolul şi l-a ars în pârâul Chedron. (1 Împăraţi 15:12-13).

Am putea vorbi de asemenea de perioada apostolilor, din primele veacuri ale bisericii, de cei care au murit ca martiri din aceleaşi motive: pentru că cineva dorea să le închidă gura. Apostolul Pavel pe când se afla în închisoare la Cezarea, i-a predicat lui Felix despre neprihănire, înfrânare şi judecata viitoare şi îngrozit dregătorul roman l-a dat afară, trimiţându-l din nou după gratii. (Faptele Apostolilor 24:24, 25).

Perioada Bisericii îşi are şi ea profeţii ei. Unii au rămas anonimi, alţii au devenit cunoscuţi dar vocea acestora s-a ridicat împotriva abuzurilor celor din frunte şi i-au chemat pe oameni la pocăinţă. Albigenzii şi valdenzii din sudul Franţei au fost masacraţi pentru că au protestat împotriva păcatelor clerului, chemând poporul de rând să se întoarcă la Scriptură şi să trăiască în sfinţenie. Jan Hus, o sută de ani mai târziu, a fost ars pe rug din aceleaşi motive în Praga, iar Martin Luther, după ce a fost excomunicat de Biserica Catolică, ar fi sfârşit la fel dacă nu ar fi găsit sprijin politic la prinţii din nordul Germaniei, la începutul secolului 16.

Şi ce vom spune oare despre acei puritani care au trebuit să se refugieze în Olanda şi de acolo să plece în America, pentru a scăpa de persecuţiile din timpul regelui James I, sau de pietiştii din centrul Europei care şi-au găsit refugiu pe moşiile contelui Zinzendorf. Şi nu sunt nici aceştia singurii care au trebuit să sufere pentru credinţa lor, pentru că au dorit să trăiască conform normelor Scripturii, pentru că nu au fost pe placul guvernanţilor, pentru că nu au fost dispuşi să-şi plece genunchiul sub jugul robiei. Doar în Ziua Răsplătirii îi vom vedea pe toţi anonimii care au ţinut steagul sus în vremuri de restrişte, ce au fost dispuşi să trăiască în sărăcie, să fie puşi la zidul infamiei, doar pentru că nu au vrut să cedeze convingerilor lor şi să facă pe plac celor mari şi puternici.

Unde suntem astăzi? De o bună bucată de vreme valorile creştine, care au fost promovate în trecut chiar de guvernanţi, sunt trecute pe lista relicvelor istoriei. La început a fost divorţul, apoi a fost legiferat avortul şi acum homosexualitatea. Ce va urma? Probabil poligamia, pedofilia, zoofilia, etc. Cum am ajuns aici? Simplu. Decăderea morală din deceniul şase şi din cele următoare, a început tocmai în campusurile universitare din Statele Unite şi din principalele democraţii occidentale. Un puritan din acea vreme le spunea studenţilor că modul de viaţă liberal pe care aceştia încearcă să-l implementeze este sortit eşecului şi tot comportamentul lor nu este altceva decât un moft tineresc şi trecător. La care studenţii i-au răspuns: „Noi credem că se va întâmpla tocmai invers. Peste 30 de ani noi vom fi acei care vom conduce lumea şi ceea ce vedeţi astăzi ca pe o  modă trecătoare, va ajunge să fie implementată ca un mod de viaţă, acceptat de majoritate”. Parcă ar fi profeţit. Este exact ce se întâmplă în ziua de azi. Eforturile guvernanţilor de a inocula conceptul de normalitate faţă de toate aceste devieri morale, şi-a atins efectul din plin.

Drept urmare, au rămas doar creştinii evanghelici şi într-o oarecare măsură catolicii, care consideră valorile creştine, aşa cum sunt ele scrise explicit în Scriptură, ca normă pentru credinţă şi practica de fiecare zi. Aceştia sunt singurii care de asemenea consideră că aceste norme trec dincolo de legile promovate de cei care ne conduc, deci prin urmare, când normele Scripturii intră în conflict cu cele civile, primele au întotdeauna prioritate. Dar nu numai atât. Creştinul autentic are datoria să-i spună guvernantului că legile lui sunt greşite, că acestea intră în conflict cu Scriptura şi că el nu este dispus nici să le respecte şi nici să-şi schimbe opinia.

Mai avem oare suficienţi profeţi astăzi? Mai este oare cineva dispus astăzi să-şi ridice glasul şi să strige în aşa fel ca să-l audă şi preşedintele şi senatorul, sau primarul, sau judecătorul? Suntem dispuşi să plătim preţul statorniciei în credinţă, să fim ridiculizaţi, să fim arătaţi cu degetul, să fim acuzaţi pe nedrept, sau chiar să fim trimişi la închisoare pentru că nu vrem să acceptăm astfel de lucruri?

Eu cred că lucrurile nu se vor opri aici. Până acum am văzut afectaţi doar pe acei care erau implicaţi direct, cum sunt funcţionarii din tribunale, cofetarii şi florarii, care au refuzat să-i servească pe homosexuali. Dar în viitor? Recent am văzut în Spania un caz inedit. La un spectacol muzical din Benicasim a fost invitat şi un cântăreţ evreu (cetăţean american). Dar cu câteva zile înainte conducerea festivalului i-a transmis acestuia că nu va putea să cânte decât dacă în prealabil va face o declaraţie în favoarea unui stat palestinian. Cântăreţul a refuzat şi drept consecinţă a fost exclus din festival. Este drept că datorită numeroaselor reacţii, conducerea festivalului a dat înapoi şi şi-a cerut scuze, dar m-a frapat modul în care s-a încercat să se implementeze o ideologie. Dar dacă un director, sau preşedinte de companie zelos, va impune ca toţi angajaţii lui să facă o declaraţie în favoarea căsătoriilor homosexuale. Iar cei care refuză să fie daţi afară? Sau un director de şcoală, sau rectorul unei universităţi? De fapt în universităţi avem deja un precedent în Canada unde studenţii ce nu erau în favoarea căsătoriilor gay, nu s-au putut înscrie la facultatea de drept. Sau probabil că ne vor retrage autorizaţiile de funcţionare ale bisericilor noastre din aceleaşi motive.

Este vremea în care trebuie să vorbim, şi să vorbim în aşa fel încât să ni se audă glasul. Este vremea în care să stăm drept şi să mergem drept, chiar dacă ni se pare, aşa ca şi lui Ilie, că am rămas singuri. Pentru a încheia această pledoarie în favoarea unei trăiri conform Scripturii, indiferent de preţul ce trebuie plătit, cuvântul cel mai potrivit este cel pe care Pavel i-l adresează lui Timotei: Să nu-ţi fie ruşine, dar, de mărturisirea Domnului nostru, nici de mine, întemniţatul Lui. Ci suferă împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu. El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii, dar care a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru Hristos Isus, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie. Propovăduitorul şi apostolul ei am fost pus eu şi învăţător al Neamurilor. Şi din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar nu mi-e ruşine, căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea. (2 Timotei 1:8-12)

Dumnezeu să ne ajute pe toţi!!!

#KimDavis #libertate #persecutie #profeţi