Predicarea responsabilă (2) – predicatorul

Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimişi? După cum este scris: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!” (Romani 10:14-15)

În postarea precedentă am văzut domeniile spre care trebuie focalizată predicarea autentică a Evangheliei, aşa cum se înţelege de pe paginile Scripturii, cât şi unele scopuri improprii, meschine, pe care din păcate le întâlnim la unii dintre predicatori. În articolul de faţă vom face un pas mai departe şi ne vom ocupa de persoana predicatorului. Este adevărat că predicarea Evangheliei, ca regulă generală, este o îndatorire a tuturor membrilor Bisericii, dar metodele diferă în funcţie de context şi de abilităţile fiecăruia în parte. Datoria de a trăi o viaţă de pocăinţă, de a fi un model de integritate, este valabilă pentru toţi credincioşii, iar acest lucru este o formă de proclamare a Evangheliei. Dar o viaţă ireproşabilă trebuie acompaniată şi de o mărturisire verbală prin care cei nemântuiţi vor afla cine este Isus, ce a făcut El pentru noi şi ce pretenţii are El de la noi, iar o astfel de mărturie trebuie făcută de persoane care dovedesc pocăinţă, smerenie, voinţă şi competenţă.

Sunt mai multe cerinţe care trebuie să le îndeplinească persoana care merge să predice Evanghelia altora, atât într-un cadru public, cât şi într-un cadru restrâns, unui grup de persoane, sau chiar de la om la om. În continuare vom prezenta câteva dintre acestea, pe care eu le consider că sunt cele mai importante:

Chemarea predicatorului

Romani 12:7  „Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură”.

„Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin prorocie, cu punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor”. (1 Timotei 4:14)

Aici ne confruntăm, de obicei cu două situaţii. Pe de o parte sunt unii care ar vrea să predice dar nu au chemare pentru aceasta, iar pe de altă parte sunt alţii care sunt chemaţi dar îşi neglijează darul. Din versetul din 1 Timotei 4:14, înţelegem că abilitatea de a comunica un mesaj altora are o componentă nativă, urmată de o însărcinare specifică, dată de ceata presbiterilor. Dar apostolul Pavel îi îndeamnă pe acelaşi Timotei să-şi cultive abilităţile, atunci când îi adresează aceste cuvinte:  „De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul care este în tine” (2Timotei 1:6), adică să muncească, să studieze şi astfel să-şi îmbunătăţească bagajul informaţional pe de o parte şi să câştige experienţă, pe de altă parte.

Cum putem să ne identificăm chemarea la predicarea Evangheliei:

1. Trebuie să ştim că cel ce împarte daruri Bisericii este Duhul Sfânt şi El o face în funcţie de necesităţile fiecărei biserici, iar aici este inclusă şi abilitatea de a predica (1 Corinteni 12:1 – 11). Fiecare este necesar şi important în locul în care îl vrea Dumnezeu.

2. Pentru a fi un bun predicator trebuie să iubeşti Cuvântul, Sfânta Scriptură.

3. De asemenea trebuie să-i iubeşti pe oameni.

4. Trebuie să avem şi o confirmare interioară, adică dorinţa de a împărtăşi altora Cuvântul Scripturii.

5. Este necesară şi o confirmare exterioară, a celor din biserică.

6. Trebuie să avem şi o confirmare divină, iar aici recomand prudenţă şi maturitate. Confirmarea divină trebuie să fie pe acompaniată şi de confirmarea interioară, precum şi de cea exterioară.

Relaţia predicatorului cu Dumnezeu

Slujba de predicare a Evangheliei trebuie să fie o combinaţie între studiu şi rugăciune. Nimeni nu va fi un bun evanghelist dacă nu studiază cu asiduitate Cuvântul şi nimeni nu va avea succes în predicare dacă relaţia lui personală cu Dumnezeu suferă.

Domnul Isus a slujit foarte eficient oamenilor, dar de multe ori uităm că El însuşi, a dat drumul noroadelor, pentru a se retrage singur în munţi şi a se ruga, iar succesul din timpul zilei nu era altceva decât ecoul vitalităţii spirituale, primite din părtăşia Lui cu Tatăl Ceresc, în timpul nopţilor de rugăciune.

Profetul Daniel din Vechiul Testament aflase din cărţi (deci studiase profeţiile lui Ieremia) că robia din Babilon se va termina după 70 de ani, tocmai de aceea spunea el: „mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu ca să-L caut cu rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă” (Daniel 9:1 – 8).

Aceiaşi idee, a combinaţiei dintre predicare şi rugăciune, o întâlnim şi la apostoli în Faptele Apostolilor cap. 6, când se decid să aleagă 7 diaconi, cărora să le încredinţeze munca administrativă, „iar noi (apostolii n.a.) vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului” (Faptele Ap. 6:4).

Billy Graham, la o conferinţă cu 600 de slujitori în Londra, în anul 1979, a afirmat că dacă ar trebui să-şi înceapă lucrarea de la zero ar schimba două lucruri. În primul rând ar studia de trei ori mai mult decât înainte. ,,Am predicat prea mult, a spus el, şi am studiat prea puţin”. Prin a doua schimbare, ar acorda mai mult timp rugăciunii.

Caracterul predicatorului

,,Noi, predicatorii, nu ne putem aştepta să comunicăm eficient de la amvon, dacă atunci când nu mai suntem la amvon, ne contrazicem singuri”, spunea John Stott în cartea lui – Puterea predicării.

Caracterul unui predicator are un cuvânt greu de spus, iar lipsa caracterului subminează toată activitatea unui predicator, indiferent de dimensiunea acestei activităţi şi indiferent de competenţa lucrătorului. Munca unui evanghelist competent, desfăşurată pe parcursul unei perioade îndelungate, se ruinează dintr-o dată în urma unui eşec moral. Tocmai din aceste motive apostolul Pavel îi spune lui Tit: „dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de vrednicie, de vorbire sănătoasă şi fără cusur, ca potrivnicul să rămână de ruşine şi să nu poată să spună nimic rău de noi. (Tit 2:7-8)

Lucrătorii evrei din timpul lui Pavel, se pare că demonstrau competenţă, dar erau deficitari în caracter, de aceea apostolul îi avertizează: tu, care te măguleşti că eşti călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori, pentru că în Lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului; – tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care propovăduieşti: „Să nu furi”, furi? Tu care zici: „Să nu preacurveşti”, preacurveşti? Tu, căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti templele? Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi? Căci „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri”, după cum este scris. (Romani 2:19-24)

Este adevărat că un caracter frumos, în conformitate cu Scriptura, se construieşte cu răbdare, consecvenţă şi suferinţă. Orice predicator trebuie să dovedească statornicie, credincioşie şi fidelitate faţă de învăţătura Scripturii, chiar dacă uneori preţul pe care îl plăteşte nu este unul mic, dar numai aşa va avea succes în lucrarea lui. „Noi nu dăm nimănui niciun prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată. Ci, în toate privinţele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări,…” (2 Corinteni 6:3-4)

Familia predicatorului

Dar trebuie ca episcopul … să-şi chivernisească bine casa şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. Căci, dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? (1 Timotei 3:2-5)

Problema familiei predicatorului, nu este altceva decât ceea ce am vorbit la punctul precedent, dar extins la familia acestuia. Aşa cum se cere predicatorului să fie un om de caracter, tot aşa se cere şi de la familia lui, aceasta dovedind implicarea slujitorului în casa lui. Imaginea predicatorului în lume, dovedită prin caracterul acestuia, este întregită de cea a familiei lui, iar dacă imaginea familiei este defectuoasă, lucrarea va suferi. Tocmai din aceste motive, apostolul Pavel atrage atenţia tinerilor slujitori (Timotei şi Tit), să fie atenţi căror oameni le încredinţează Evanghelia, vorbind concret despre cum trebuie să fie soţiile şi copiii acestor oameni (Tit 1:6; 1 Timotei 3:11).

„S-ar putea ca soţia unui pastor să aibă rolul cel mai dificil din toată biserica”, a spus marele predicator Charles H. Spurgeon, în una din predicile lui. „Dacă aş fi o tânără ce se gândeşte la căsătorie”, a continuat Spurgeon, „nu m-aş căsători cu un pastor deoarece poziţia de soţie a pastorului este foarte dificilă şi nu este potrivită pentru oricine. Bisericile nu dau două salarii, unul pentru soţ şi altul pentru soţie; dar în cele mai multe cazuri ei caută slujirea soţiei. Se aşteaptă de la aceasta să ştie totul despre biserică, dar în acelaşi timp se aşteaptă ca ea să nu ştie nimic şi unele persoane o învinuiesc pentru orice lucru”. (…) „Este datoria soţiei să vadă că pastorul, soţul ei, nu se simte incomod în casă; deoarece dacă acolo totul este bine îngrijit şi cu bucurie, el va putea să se concentreze pe deplin pentru pregătirea predicilor, şi o astfel de soţie pioasă ce îl ajută pe predicator să predice mai bine, este ea însăşi o predicatoare, chiar dacă niciodată nu face acest lucru în public”, a mai spus Spurgeon. (Sursa AICI)

Mărturia celor din afară

Dar trebuie ca episcopul … să aibă şi o bună mărturie din partea celor de afară, pentru ca să nu ajungă de ocară şi să cadă în cursa diavolului. (1 Timotei 3:2-7)

Imaginea predicatorului, aşa cum este percepută de cei din afara Bisericii, nu este altceva decât ecoul unei vieţi trăite cu seriozitate, sinceritate, integritate şi fidelitate faţă de învăţătura Scripturii. În epoca noastră atât de mediatică, în care informaţiile circulă cu atâta repeziciune, lumea este cu ochii pe noi, căutând orice minus, orice deviere, orice lapsus, scormonind în cele mai ascunse unghere ale personalităţii sau a familiei predicatorului. Informaţiile negative, oricât ar fi acestea de neînsemnate, când au devenit publice, sunt preluate, multiplicate, umflate şi exploatate la maximum, deoarece în general lumea simte o deosebită plăcere când poate să arunce un con de umbră asupra Bisericii, asupra Evangheliei şi asupra lucrătorilor din Biserică.

Îndemnul apostolului Pavel, adresat lui Tit şi pe care l-am amintit mai sus, ţinteşte exact în această problemă, a predicatorului şi a celor din afară care caută să-l reducă la tăcere: „Sfătuieşte, de asemenea, pe tineri să fie cumpătaţi şi dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de vrednicie, de vorbire sănătoasă şi fără cusur, ca potrivnicul să rămână de ruşine şi să nu poată să spună nimic rău de noi”. (Tit 2:6-8)

Din aceste motive, predicatorul trebuie să fie foarte atent, atât la predicarea lui, cât şi la viaţa lui, şi acest lucru trebuie dus până la cele mai mici detalii. John Stott, pastor şi autor creştin, referindu-se la predicator şi la lucrarea acestuia, spune astfel în cartea lui Puterea predicării: „Un om nu poate doar să predice. El trebuie să şi trăiască. Iar viaţa pe care o trăieşte, cu toate micile ei ciudăţenii, face un lucru din următoarele două posibile: fie îi subminează predicarea, fie o întăreşte. Nu putem să disimulăm ceea ce suntem. Într-adevăr, ceea ce suntem vorbeşte la fel de clar ca şi ceea ce spunem. Atunci când aceste două voci se completează, impactul mesajului este dublu”. Continuând ideea, John Stott îl citează apoi pe Spurgeon, care vorbeşte despre un predicator bun, dar este un creştin rău: „Predică atât de bine, dar se comportă atât de urât, încât atunci când urcă la amvon, toată lumea era de acord că n-ar trebui să mai coboare niciodată, iar când era în afara amvonului, că n-ar trebui să se întoarcă acolo niciodată”. (Sursa: John Stott – Puterea predicării, Editura Logos Cluj Napoca – 2004, pag. 239)

---

Nu cred că am epuizat subiectul privitor la persoana şi lucrarea predicatorului, dar cred că am atins punctele cele mai importante. Acum urmează să abordăm problema auditoriului. Cine sunt cei care ne ascultă, ce fel de mesaje doresc să audă şi cum este cultura care îi modelează pe ascultătorii noştri. Dar toate acestea şi alte aspecte asemănătoare, într-un articol viitor.